Privind spre cei 19 ani care au trecut

Aici mai închei un capitol. Închei capitolul cu drag, privind cum în față, prin ceață se deschide un altul. Dacă până acum am avut momente de îndoială, acum sunt tot mai puține și cele care sunt nu mai au putere asupra mea. Trăiesc prin credință. 19 ani am bâjbâit după voia Lui, însă acum încep să o trăiesc. Nu vedeam nimic, credeam că El va face lucruri mari însă trăiam încercând să fac eu ceva. Am căutat unde nu era nimic de găsit. Am privit uși închizându-se și am așteptat să se deschidă altele, însă Dumnezeu avea niște uși mai mărețe spre care dorea să privesc. Nu credeam că se mai poate schimba ceva. Credeam că voi împlini 20 de ani în aceleași lupte puerile. El a văzut însă totul altfel și Îi mulțumesc pentru asta.

E ziua mea, e mijlocul lunii însă pot spune că pentru mine, septembrie, și-a dat roadele: au fost din belșug și sunt conștientă că vor mai fi. La începutul luni tot ce îmi doream era să fie o lună frumoasă, să fiu eficientă și să clădesc cărămidă cu cărămidă, dorind să ajung ceea ce El m-a chemat să fiu. Abia după puțin timp am observat că El nu Îmi dorea doar o luna frumoasă, ci un sfârșit de an frumos. Perioada frumoasă a început spre sfârșitul lunii august când am realizat că El nu doar mi-a spus ce am de făcut, ci a și pregătit modul prin care să realizez ceea ce El vrea. Pot spune că am fost răsfățată cu mult înainte de ziua mea, am fost răsfățată cu cadouri ce omul nu mi le putea oferi, însă Tatăl ceresc a știut ce îmi doream.

Privind la vara care a trecut realizez că schimbăriile s-au produs încet. Nisipul din scoica mea mă rodea mereu însă acum realizez că și-a avut rostul lui, m-a învățat să tac și să renunț la ideile mele. Dacă am ascultat  o piesă mult în luna august a fost piesa care spune că „ nu am nevoie de numele meu în lumini, sunt faimoasă în ochii Tatălui meu”. Cred că de acolo am învățat să renunț, cred că drumul de la munte spre casă, după un weekend petrecut cu prietenii m-a făcut să realizez că nu am nevoie de glorie pe acest pământ. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos pe acel drum însă inima mea a sfârșit un drum pe care mergea de mult; drumul ezitărilor și a șovăielilor. Am renunțat la ideile mele și la ceea ce credeam că pot face. Nu a trecut nici o lună de la acea călătorie și El a venit să îmi arate că El nu a renunțat la mine, chiar dacă eu renunțasem la ce clădisem înainte împreună.

„Teoretic, când împlinim douăzeci de ani, e vremea când decidem tot ceea ce va conta pentru restul vieții. Problema este că mulți dintre noi habar n-au despre niciunul dintre lucrurile acestea, sau despre noi înșine, că tot am adus vorba. Sincer, harul care ne salvează pe toți este ignoranța. Sunt convinsă că asta e magia care caracterizează vârsta de douăzeci de ani, o naivitate care are de fapt scopul de a ne arunca să riscăm, să aspirăm, să visăm. Asta ne face ființe foarte enervante, dar cu un potențial mare spre succes.” scria Naomi Zacharias în Mireasma apei.

            Nu pot să spun că nu mă tem de ce va urma însă pot spune că știu că atâta timp cât voi sta lângă El, voi fi bine! Sunt conștientă că există eșec și că există îndoială, dar sunt conștientă de asemenea că există biruință prin credință!