De când știu că dorul doare…

Am început luna martie depănând amintiri. Cu lacrimi în ochi și cu o ceașcă de cafea în mână mi-am amintit cum mătușa mamei m-a îngrijit până la 11 ani, cum m-a iubit și a ascuns de restul familie că îmi era frică de Moș Crăciun și că nu mergeam la grădiniță. Mi-am amintit cum frații mei au venit și au plecat prin țări străine, cum i-am petrecut la autocare și avioane, cum am plâns după ei și cum i-am așteptat și îi așteptăm uneori. Am rememorat nașterea nepoatelor, dorința de a fi aproape la fiecare aniversare și la fiecare pas făcut sau cuvânt rostit. Mi se întâmplă uneori să duc dorul sorei mele sau părinților și să mă las cuprinsă de el, deși sunt doar la 50 km distanță.

  Într-una din zile, am sunat-o pe mama mea; părea tristă și am încercat să aflu ce e în neregulă cu ea. Mi-a spus că e tristă și că îi e dor de cer. Pare contradictoriu să îți fie dor de un loc unde nu ai fost niciodată dar e și logic, e cel mai frumos loc, e locul unde se află mama ei, acolo unde o să fim toți împreună, unde Dumnezeu are toată puterea și cel rău e înfrânt. Am fost tristă împreună cu ea și am încercat să îi amintesc că trebuie să se bucure de timpul ce îl are pe pământ, să îl folosească la maximul lui potențial.

  „În orice suflet e un tainic dor, 

Aprins în noapte sau stins și gol, 

  Dor de lumină, de veșnicie 

Ascuns în inimi de Dumnezeu. ”

  Am căutat texte în Biblie despre dor: „…mi se topește sufletul de dor după legile Tale”(Psalmul 119:20), „…a băgat de seamă că inima împăratului era aprinsă de dor după Absalom”(2 Samuel 14:1). Niciunde nu am găsit un leac care să reducă dorul dar m-am bucurat să observ că nu suntem singuri care avem inima „aprinsă de dor”.

  E luna martie și am vrut să scriu de dor, e luna în care îl simt cel mai tare, luna în care îmi doresc mai mult ca oricând să fiu aproape de familia mea. E luna  în care încerc să îmi amintesc tot mai des că trebuie să valorifici fiecare moment și să nu lași durerea dorului să te cuprindă.

De când știu că dorul doare, apreciez mai mult locul în care mă aflu.

De când știu că dorul doare, apreciez mai mult oamenii pe care îi am în jur.

De când știu că dorul doare, trăiesc mai responsabil fiecare moment.

  E inevitabil dorul dar depinde de noi cum îl stăpânim. Noi decidem de ce lucruri ne lăsăm influențați și ce gânduri lăsăm să aibă efect asupra noastră.

  Într-una din călătoriile lui, într-o scrisoarea Jim Elliot îi scrise logodnicei lui: „Să nu lăsăm ca dorul să ne ucidă pofta de viața.” 

  Aceasta este provocarea: să accepți și să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru ceea ce îți oferă și să încerci din răsputeri să nu lași ca ceea ce nu ai primit să îți strice această stare de mulțumire.

  „Să lași în urmă mereu lumină 

Pe drumul celor ce-au rătăcit, 

Arată calea, atinge inimi 

  Și dă speranță prin Duhul Sfânt. 

                           Lasă-n inimi un dor de cer. ”