Inima mamei
Mi-aș dori să o pot înțelege, măcar pentru o secundă să văd
dragostea ei și felul în care trece peste sine ca pruncul ei să aibă tot ce are
nevoie, siguranță și confort.
„Iubirea-I
o durere de viață jertfită pentru cei din jurul meu” – acesta cred că e
motto-ul multor mame. Nu știu cât am înțeles până la aproape 25 de ani despre
iubire; uneori mă gândesc că doar o mamă poate înțelege ce e iubirea.
Inima mamei
iubește, iubește și nu se lasă.
Inima mamei
iubește înainte să vadă: încă dinaintea nașterii ea iubește fătul și îl
îngrijește cum știe ea mai bine. Iubirea ei nu se termină la naștere, ea nu e
făcută doar pentru a da viață ci pentru a iniția noul prunc în noua lume. La
naștere iubirea ei i-a amploare și începe să se transforme, începe să își
focalizeze toată atenția pe noul născut și nevoile ei încep să fie puse pe
locul al doilea.
Inima mamei
caută să se apropie de inima copilului care încet, încet se dezlipește de ea și
începe să își formeze propriul drum. Inima mamei caută o relație cu copilul ei,
o relație în care sinceritatea, iubirea necondiționată, atenția, respectul
reciproc și încurajarea să se înfăptuiască.
Inima mamei
speră chiar și atunci când pruncul rătăcește, iubește chiar și atunci când este
data la o parte și speră ca iubirea să îi fie înțeleasă până în ultima clipă.
Inima mamei
caută mereu să mai facă ceva, să mai ofere și să mai slujească.
Inima mamei
renunță la ea pentru ceilalți, trage din farfuria ei pentru ca pruncul ei să
aibă mai mult.
Inima mami
iubește când pruncul greșește. Iubirea ei nu se oprește nici la prima minciună,
nici la a mia.
Inima mamei
dăruiește tot ce are: sănătatea ei nu mai contează atâta timp cât cel mic e
sănătos, odihna ei nu mai e importantă atunci când cel mic are nevoie de ea,
siguranța ei nu mai are însemnătate când siguranța copilului ei e pusă în
pericol,
Inima mamei
nu se oprește nici în fața mormântului, ea continua să bată chiar dacă
funcțiile ei se opresc. Rugăciunile ei continua să fie împlinite în viața
copiilor ei și a nepoțiilor ei chiar și după trecerea ei în neființă.
Cum este o
mamă dacă nu aceea persoană îndelung răbdătoare, plină de bunătate, care nu
pizmuiește, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu
caută folosul ei, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de
nelegiuire ci se bucură de adevăr? Cum este o mama adevărată dacă nu aceea
persoană care acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul și suferă totul?
